Mirodeniile

Anason - dulciuri, supe

Ca la toate condimentele, compoziția anasonului variază considerabil in functie de originea și metoda de cultivare. Acestea sunt valori tipice pentru componenții de bază. 

Umiditate: 9-13%

Proteine: 18%

Ulei gras: 8-23%

Ulei esențial: 2-7%

Amidon: 5%

Extract N-gratuit: 22-28%

Fibră brută: 12-25%

Anason, cum este si feniculul, conține anetol, un fitoestrogen. Anason a fost utilizat pentru a trata crampele menstruale. Principala utilizare a anason in medicina alternativa a fost pentru efectul carminativ, Uleiul esențial este bun împotriva păduchilor și acarienilor.Anason este dulce si foarte aromat, care se distinge prin aroma sa caracteristică. Semințele, întregi sau sub formă de pulbere, sunt utilizate într-o gamă largă de produse zaharoase. Romanii antici adesea serveau prăjituri condimentate cu seminte de anason, numite mustaceoe, la sfârșitul festinului ca digestiv. Această tradiție de a servi tort la sfârșitul festivităților sta la baza tradiției de a servi tort la nunti.

Ardei iute - ciorbe grele, legume, branzeturi

Ardeiul (Capsicum annuum) este o specie populară a genului Capsicum care face parte din familia Solanaceae. Proprietățile medicinale ale ardeiului sunt limitate, în general, la proprietățile vitaminizante (îndeosebi privind vitaminele A și C). În acest sens, varietatea de ardei iute este o excepție datorită substanței iritante capsaicină, cu multiple indicații terapeutice. Ardeiul iute este foarte bun in mancaruri, dar, pe langa gustul sau intens, ofera si numeroase beneficii organismului. Omoara celulele canceroase 
Celulele umane se extermina printr-un proces numit apoptoza. Dar in anumite feluri de cancer, apoptoza nu mai apare, celulele se multiplica in continuu, transformandu-se treptat in tumori. Aici intervine ardeiul iute, care prin capsaicina continuta lupta cu tumorile de la nivelul pancreasului, al plamanilor si prostatei.

Busuioc - ciorbe, supe, paste, legume,sosuri, salate

Este o plantă ierboasă originară din Asia tropicală. Atinge între 20-60 cm înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu lungimi cuprinse între 1,5-5 cm și late de circa 1-3 cm. Florile sunt de culoare albă, aranjate într-o terminație numită racem. În mod neobișnuit pentru familia Lamiaceae, cele patru stamine și pistilul nu emerg de sub marginea superioară a corolei, ci se sprijină pe cea inferioară. După polenizarea entomofilică (adică polenizare cu ajutorul insectelor), corola cade și ulterior se dezvoltă patru achene în interiorul calixului bilabial. Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit și anis), având un miros puternic dulceag-înțepător. Busuiocul este foarte sensibil la frig, el crescând bine în condiții de căldură și umezeală. În timp ce varietățile comune de busuioc sunt plante anuale, alte varietăți, cum ar fi busuiocul albastru african și busuiocul sacru thailandez, sunt perene.

Termenul de busuioc provine din limba greacă, (basileus) însemnând „rege”, despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împărații Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce. Dicționarul Englez Oxford menționează unele speculații conform cărora busuiocul ar fi fost folosit la „câteva unguente sau medicamente regale”. Busuiocul este în continuare considerat „regele mirodeniilor” de mulți bucătari și autori de cărți gastronomice.

În mod obișnuit, se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul rețetelor culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face, de obicei, la finalul preparării pentru a nu i se distruge aroma. Ținut în pungi de plastic, poate fi păstrat proaspăt fie în frigider, pentru o perioadă scurtă, fie în congelator, pentru mai mult timp, după ce în prealabil a fost opărit puțin. Așezați frunze proaspete într-un borcan uscat, adăugați puțină sare și apoi acoperiți cu ulei de măsline. Planta uscată își pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte diferit, cu iz slab de iarbă proaspăt tăiată.

Rețetele cu specific mediteraneean și asiatic folosesc în mod frecvent busuiocul. În cazul bucătăriei mediteraneene, aroma este completată de roșii. Busuiocul este unul dintre ingredientele principale ale sosului pesto, o specialitate italiană din ulei și plante aromate, provenind din orașul Genova. Celelalte două ingrediente sunt uleiul de măsline și semințele de pin.

Busuiocul este gătit câteodată cu fructe proaspete sau adăugat în gemuri de fructe și sosuri — de obicei cu căpșuni, dar și cu zmeură sau prune. Se consideră că busuiocul cu frunza plată folosit în bucătăria vietnameză, care are o aromă ușor diferită, este mai potrivit pentru felurile de mâncare cu fructe.

Atunci când sunt înmuiate în apă, unele varietăți de semințe de busuioc devin gelatinoase, și se folosesc în băuturi asiatice sau deserturi precum falooda saușerbetul. Aceste semințe sunt cunoscute sub numele de sabja, subja, takmaria, tukmaria, sau semințe falooda. Semințele se mai folosesc și în Ayurveda, sistemul medicinal tradițional al Indiei.

Busuiocul (Ocimum basilicum) reprezintă un remediu natural pentru tratarea și vindecarea diverselor afecțiuni: bronșită, afecțiuni gastrointestinale, febră, gută, dureri de stomac. Infuzia preparată din frunze de busuioc se recomandă în cazul în care pacientul suferă de crampe, infecții urinare, dureri de cap, laringită, faringită, gripă, vomă, fiind și un excelent stimulator al poftei de mâncare. Consumul zilnic al acestei infuzii ajută și la tratarea și vindecarea cefaleei, colicilor intestinale, ulcerului gastric, colitelor de fermentație. 

Înțepăturile de insecte, rănile și eczemele se pot trata prin aplicarea unor comprese cu frunze de bucuioc sau cu tinctură de busuioc. De asemenea, pentru stimularea poftei de mâncare se recomandă a se administra vin de busuioc.

Cardamom - dulciuri

Cardamomul este una dintre cele mai vechi şi preţioase mirodenii din lume. Din acest motiv este şi una dintre cele mai scumpe, după şofran şi vanilie. Normanzii l-au adus în Franţa în secolul XI, pentru mireasma sa bogată şi aroma puternică de lămâie. Astăzi este folosit la aromarea pilafurilor şi la mâncărurile pe bază de curry. În ţările arabe este adăugat la cafele sau ceaiuri dulci şi puternice, ca semn de generozitate şi ospitalitate. Nord-europenii aromează pâinile, preparatele de patiserie şi dulciurile, oferind un gust deosebit budicincilor, îngheţatelor sau a altor deserturi cu orez sau fructe coapte.

Chimion - dulciuri, patiserie, supe

Planta poate crește până la 30-50 cm înălțime.De la chimion se folosesc semințele uscate ca atare sau măcinate. Semințele de chimion seamănă cu cele de chimen, având formă alungită, fiind crestate longitudinal și galben-maro la culoare, la fel ca și cele ale altor membri ai familiei Umbelliferae, cum ar fi pătrunjelul și mărarul. Acest fapt a dus la confundarea chimionului și chimenului chiar și de către persoanele avizate.

Această plantă a fost foarte apreciată încă din cele mai vechi timpuri. Chimionul îşi are originile în Orientul Mijlociu şi este cunoscut din anii 5000 î.e.n.. Seminţele sale au fost găsite şi în piramidele faraonilor, iar în Evul Mediu aroma sa era foarte populară. Astăzi, chimionul este ingredientul cheie al bucătăriei orientale, oferind o nota distinctă unei mari varietăţi de reteţe. Este prezent în bucătăria grecească, turcească şi în special în cea indiană.  Este o mirodenie de bază la preparatele cuş-cuş din Nordul Africii, este folosit împreuna cu şofranul şi scorţişoara de către francezi şi este adăugat la chili con carne de către texani. Este ideal pentru aromarea brânzeturilor, iar seminţele uşor prăjite merită adăugate la dressing-uri şi sosuri.

Cimbru - legume, ciorbe, sosuri

Cimbrul (Satureja hortensis) este o plantă perenă din genul Satureja, familia labiatelor (Lamiaceae). Este o plantă scundă, care nu atinge mai mult de 20-30 centimetri în înălțime. Cimbrul preferă verile lungi, calde, secetoase, iar iarna supraviețuiește la temperaturi scăzute. Florile cimbrului sunt mici și au o culoare albă sau roz-palid. Frunzele au forma lanceolat-ovală, sunt netede și au un miros specific. Cimbrul se aseamănă întrucâtva la înfățișare cu rozmarinul.

Este întrebuințat în diferite preparate culinare, mai ales în mâncarea de fasole, cea de linte. Frunze și tulpini întregi de cimbru se introduc uneori în borcanele în care se murează varza și castraveții. Se folosește, de asemenea, la prepararea sarmalelor.

Din moment ce egiptenii îl foloseau la îmbălsămare, cu siguranţă că este un excelent conservant natural. În plus, este atât de aromat, încât romanii se scăldau în apă cu aromă de cimbru pentru a se învigora. O crenguţă de cimbru este vitală pentru supele şi marinatele reuşite, dar poate fi presărat şi peste rădăcinoase sau ciuperci de câmp. În general se fărâmiţează peste preparate din peşte, scoici şi carne, chiar înainte de servire, pentru a-şi elibera aroma. Mai poate fi folosit alături de usturoi pentru aromarea uleiurilor sau oţeturilor, prin infuzie. Rezultatele sunt excelente, dar nu sunt recomandate femeilor însărcinate.

Coiandru - dulciuri, orez

Coriandrul (Coriandrum sativum) este o specie de plantă erbacee anuală din familia umbeliferelor, exclusiv de cultură, înaltă de 30—100 cm,exalând un miros neplăcut de ploșniță , cu flori albe sau roz și fructe în formă de globulețe, bogate în uleiuri eterice, fapt pentru care semințele uscate se întrebuințează în industria farmaceutică, a parfumurilor sau drept condiment. Poartă și denumirile de puciognă, buruiană-pucioasă saupiper-alb.
Utilizări terapeutice : Acțiune carminativă și stomahică, utilizat și corectiv pentru unele medicamente (uleiul volatil).Are proprietăți bactericide și fungicide.Având acțiune vermifugă, se folosește la combaterea viermilor intestinali .Intră în compoziția ceaiului contra colicilor pentru copii, în ceaiul gastric nr. 2 și în ceaiul tonic aperitiv. Intră și în compoziția apei aromatice cu care se prepară apoi tinctura de malat de fier.Coriandrul este cunoscut și ca un bun tonic al sistemului nervos.
.Utilizat în industria alimentară ca aromatizant și condiment.Coriandrul este unul dintre cele mai populare şi importante condimente, fiind folosit în intreaga lume, dar mai ales în bucătăriile thailandeze, indiene şi cele din Orientul Mijlociu. Îşi are originile în Sudul Europei, Nordul Africii şi Asia Centrală şi este folosit ca plantă aromatică şi medicinală de cel puţin 3000 de ani. Tot romanii au fost cei care l-au adus în Europa. Îl combinau cu oţet cu scopul de a obţine conservant  pentru cărnuri.Toate părţile plantei de coriandru sunt comestibile. Seminţele sunt preferate pentru aroma lor dulce, cu o plăcută notă de citrice, iar frunzele sunt excepţionale atunci când sunt proaspete sau gătite foarte discret. Frunzele pot fi o companie remarcabilă a preparatelor din carne de pasăre sau peşte, a supelor, salatelor de crudităţi, vegetalelor,reteţelor pe bază de curry, a dressing-urilor sau maionezelor şi chiar a aluaturilor de pâini sau prăjituri. Seminţele pot fi adăugate atunci când se prepară cârnăciori sau pot fi utilizate la recarea cărnurilor înainte de prăjire. Pisate sunt potrivite pentru limonadă şi băuturi calde cu alcool.

Cuisoare - dulciuri, ceai, vin, sosuri

Cuișoarele sunt un condiment obținut din mugurii floriferi ai unui arbore exotic (Caryophyllus aromaticus, Eugenia caryophyllata sau Syzygium aromaticum) din familia mirtaceelor, care mai include printre altele mirtul și eucaliptul. Arborele este originar din Insulele Moluce ale Indoneziei, dar în prezent este cultivat și în alte regiuni tropicale sau ecuatoriale, în special în Asia și Africa. Pentru păstrare mugurii sunt uscați și au forma unor mici cuie, de unde și denumirea; uneori cuișoarele sunt măcinate și comercializate sub formă de pulbere. Principalul producător este Indonezia, cu 70–80% din producția mondială, urmată de Madagascar, Tanzania, Sri Lanka și altele.

Cuișoarele sunt utilizate în principal în alimentație, de exemplu la prepararea vinului fiert, a unor ceaiuri sau la numeroase sosuri din bucătăria indiană.Alte utilizări sunt în medicina tradițională chineză, în aromaterapie și adesea sub formă de ulei în tratarea unor afecțiuni. Proprietățile antiseptice și anestezice sînt cunoscute de multă vreme și au dus la întrebuințarea cuișoarelor în combaterea durerilor dentare.

Denumirea este atât de evidentă încât nu e de mirare că aceşti muguri uscaţi sunt înfipţi în portocale pentru parfumarea încăperilor. Introduse în Europa în secolul IV, cuişoarele erau folosite de greci, romani dar şi de chinezi, în medicina tradiţională. Sunt o mirodenie extrem de aromată şi versatilă, însoţind atât mâncăruri pe bază de curry, marinate, supe, sosuri, prăjituri, pâini, dar şi punch-uri, vinuri sau compoturi.

Dafin - legume, ciorbe

Dafinul (lat. Laurus nobilis), cunoscut și sub numele de laur, este o specie de plante aromatice din familia Lauraceae, arbore sau arbust, care ajunge până la 10–18 m înălțime, originar din zona Mediteranei. Frunzele au o lungime de 6–12 cm și o lățime de 2–4 cm , cu margini dantelate specific și usor încurbate. Este o plantă cu flori sexuate (plantă dioică) florile mascule și femele fiind dispuse pe organisme distincte; florile sunt de un galben-verzui pal, de aproape 1 cm diametru, crescute câte 4-5 în umbelă alături de frunză. Fructul este în formă de boabă (bacă) neagră de aproape 1 cm lungime, conținând o singura sămânță. Dafinul, pe lângă utilizarea variată în prepararea mâncărurilor, este cunoscut și apreciat ca remediu natural în tratarea câtorva afecțiuni. Printre cele mai cunoscute afecțiuni care pot fi vindecate cu ajutorul dafinului se număra infecțiile (orale, intestinale), reumatismul, alcoolismul, laringita, anorexia. Untul de dafin, extras din fructele arbustului, intră în componența multor unguente, în special cele utilizate pentru calmarea diferitelor manifestări ale durerii. 

Proprietățile terapeutice ale ceaiului de dafin sunt cunoscute mai ales în tratarea reumatismului cronic, afecțiunilor nervoase și afecțiunilor orale. Frunzele de dafin sunt folosite pentru aroma lor la prepararea mâncărurilor. De asemenea, au fost folosite în Grecia antică pentru cununile de lauri, de unde și expresia "a se culca pe lauri". O asemenea cunună de laur era oferită ca premiu la jocurile Pythian Games. În plus, tot de la laur derivă și cuvântul bacalaureat (bacă de laur) și cel de laureat ( încununat cu lauri), există un premiu cinematografic Premiul Laurul de aur. 

Dafinul preferă în continuare sălbăticia din Sudul Franţei, Maroc şi de pe Coasta de Est a Mediteranei. Romanii îl vedeau ca pe un simbol al înţelepciunii şi gloriei, fapt pentru care încoronau excelenţa poeţilor şi a atleţilor celebri cu frunze de dafin. Însă la fel de glorios se dovedeşte a fi şi la îmbunătăţirea digestiei, deopotrivă cu sporirea apetitului. Dar excelenţa nu este doar un simbol ci o aromă a multor preparate, de la cele din carne la cele dulci, de la supe, saramură sau tocăniţe, la fructe coapte sau gătite. Prezenţa lor este necesară doar până înainte de servire, când frunzele sunt îndepărtate, rămânând doar ecourile aromei.

Fenicul - dulciuri

Feniculul sau molura (Foeniculum vulgare) este o specie de plantă perenă comestibilă din genul Foeniculum, familia Apiaceae (Umbelliferae), al cărei areal natural cuprinde regiunea mediteraneeană și sud-vestul Asiei (de la est la vest din Maroc și Portugalia până în Pakistan). 

Fructele de fenicul, numite și fructe de anason dulce, conțin 2-7% ulei volatil format din anetol, transanetol și cisanetol, limonen, alfa-pinen, fenconă, metilcarvicol, extragol; lipide, aleuronă, derivați cumarinici, flavonoide (cvercitin, camferoglicozid, flavonol-3-glucuronid), zaharuri, substanțe minerale, ceruri, mucilagii, stigmasterină. 

Feniculul este folosit în tratarea a numeroase afecțiuni datorită proprietăților acestuia: antispastic, tonic nervos, dezinfectant. În medicina populară, feniculul era utilizat pentru vindecarea constipației, balonărilor, calmarea colicilor. Există câteva preparate pe bază de fenicul apreciate ca excelente remedii naturale: maceratul de fenicul, necesar în vindecarea bronșitei, laringitei, amigdalitei, faringitei, oboselii fizice și psihice. Pulberea preparată din semințe de fenicul ajută la tratarea celulitei, depresiilor, amenoreei, digestiei lente, durerilor de cap. Vinul preparat din fructele de fenicul reprezintă un remediu natural excelent. Fructele de fenicul au proprietatea de a calma și alina durerile de orice natură și se pot utiliza sub forma de diverse preparate.

Feniculul măcinat îmbogăţeşte gustul reţetelor fără a eclipsa ingredientele principale. Se foloseşte la prepararea meselor uşoare şi cremoase, aromate şi cu nuanţe dulci. Feniculul este indispensabil bucătăriei italieneşti, adăugând un gust deosebit sosurilor de tomate şi completând cu succes toate tipurile de paste. Totodată, este un ingredient cheie al amestecului de condimente tradiţionale „Herbes de Provence”. În bucătăria indiană, seminţele de fenicul sunt incluse în componenţa amestecurilor de condimente uscate numite masala. În Kashmir şi Sri Lanka, seminţele de fenicul sunt prăjite, sporind astfel aroma şi caracterul condimentului -  acesta devine mai puţin dulce şi uşor mai iute. În Europa Centrală este apreciat pentru contribuţiile sale la prepararea murăturilor, a pâinilor aromate, a oţetului sau a produselor de patiserie.

Ghimbir - mancaruri, ciorbe, supe, salate, lapte (cel uscat), pepene verde

Ghimbirul (Zingiber officinale), denumit popular și „ghimber” sau „gingiber”, este numele dat unei plante erbacee din regiunile tropicale, cu rizom aromatic bogat în uleiuri eterice. Este o specie perenă care are nevoie de o temperatură ridicată și constantă precum și de o umiditate permanentă pentru a se dezvolta corespunzător. Rizomul de ghimbir are o forma neregulată, contorsionată si e noduros, atingând până la 5-6 centimetri în lungime. 

În fostele colonii britanice, cum ar fi  Canada, Australia, Jamaica, Kenia, se consumă o așa-zisă "bere" din ghimbir (ginger beer) care de fapt este o băutură ne-alcoolică, răcoritoare.

Substanțele active importante pe care le conține ghimbirul sunt compuși specifici numiți gingeroli, fenoli, ulei volatil. Ghimbirul este, poate, cel mai versatil condiment, fiind folosit in absolut toate tipurile de preparate, de la sosuri, supe si feluri principale, pana la deserturi si bauturi. 

Desi a fost inca de pe vremea romanilor un condiment important, popularitatea acestuia a scazut temporar in Europa, cel mai probabil din cauza ca ghimbirul proaspat era arareori comercializat pe continent. Situatia s-a schimbat o data ce acesta a devenit mult mai disponibil, si datorita popularitatii crescute a bucatariei asiatice. Daca ghimbirul proaspat este fiert, iuteala sa creste, iar aroma scade. Thailandezii folosesc ghimbir dat prin razatoare, alaturi de alte condimente, la prepararea pastelor de curry. Indonezienii utilizeaza frecvent paste condimentate pe baza de ghimbir proaspat si ardei iuti proaspeti, cu care marineaza carnea inainte de a o gati. Ghimbirul prajit are un gust diferit, iuteala sa domolindu-se. Merge foarte bine prajit alaturi de usturoi, sau ceapa. Indienii folosesc adesea aceasta tehnica pentru a obtine sosuri delicioase cu care asezoneaza mancarurile de legume. In bucataria chineza ghimbirul este folosit atat prajit cat si fiert. Mancarea care fierbe inabusit mai mult timp este aromata cu feliute de ghimbir, care isi elibereaza aroma destul de repede. Tehnica chinezeasca stir-fry (chao), care inseamna gatirea pe foc iute, rapida a mancarii, cu amestecare continua, cere adesea ghimbir maruntit sau dat prin razatoare. Ghimbirul ocupa un loc important in bucataria japoneza, unde este folosit in cantitati mici.  

Ghimbirul murat, (beni shoga), este preparat din rizomi foarte tineri si este adesea servit alaturi de sushi. ”Ginger ale” este o bautura foarte populara in America de Nord. Nu este o bere fermentata, ci doar zahar, extract de plante si apa gazoasa. Oricum, in Evul Mediu ghimbirul a fost folosit si la aromatizarea berii adevarate. In Europa intalnim ghimbirul in mod special in bucataria ungureasca traditionala unde cunoaste o utilizare frecventa, de obicei mancaruri mai grase, sau la mancaruri mai grele (din fasole, linte, varza), dar si la deserturi (de ex. cozonacul cu ghimbir proaspat). 

Ghimbirul uscat este destul de diferit ca gust si nu poate substitui rizomul proaspat. El este doar un ingredient optional in unele amestecuri de condimente, ca pudra de curry, ”5 arome” si berebere. Ghimbirul uscat nu este folosit in regiunile unde acesta este cultivat. Gustul sau este mai mult aromat decat iute si este folosit si la prepararea unor deserturi. 

Rizomul nu se consumă crud, ci se curăță îndepărtându-se coaja, și se taie în felii care se gătesc ca acompaniment la sosuri, în salate, curry-uri, legume etc. Ghimbirul se consumă câteodată în forma sa pisată, marunțită. În acest caz ghimbirul e o pulbere fină asemănătoare piperului alb. 

În răceală, acționează asupra plămânilor, stomacului și splinei. O rădăcină proaspătă de ghimbir, rasă și fiartă în 250 ml apă, timp de 10 minute, produce un ceai cu efecte remarcabile în tratarea edemelor, vomei sau tusei, inducând și o senzație puternică de încălzire a corpului, respectiv un efect sudorific pregnant. Atunci când febra nu cedează, fierbeți 100 g ghimbir proaspăt în 500 ml apă și spălați tot corpul cu zeama rezultată. Dacă tusea nu vrea să vă lase în pace, stoarceți o rădăcină de ghimbir și amestecați sucul cu puțină miere și 250 ml apă fierbinte; beți câte 1-2 căni pe zi. 

Ceaiul de ghimbir este un calmant ideal în inflamațiile gâtului, sinuzite, răgușeală, febră, eliminare de mucozități și congestii respiratorii. Indigestia poate fi tratată dacă mâncați căteva bucățele de tulpină de ghimbir proaspăt. Este calmant pentru durerile abdominale, ajută digestia, elimină gazele, dă poftă de mâncare, neutralizează toxinele, în vreme ce o cană de suc din aceeași parte a plantei vă poate scăpa de un sughiț rebel, greață sau vomă, ori chiar de o toxiinfecție alimentară. 

Reumatism: Rapoarte medicale din diverse spitale chinezești arată că injectarea unei soluții de 5-10% suc de ghimbir în zonele afectate, poate trata cu succes durerile reumatice.

Ghimbirul este folosit, adesea, ca antidot în caz de rău de mare. Este întrebuințat, de asemenea, pentru combaterea răului de altitudine, de mașină, de mișcare de rotație. 

Ghimberul acționează și împotriva stărilor de vomă, grețurilor, deranjamentelor stomacale sau intestinale. În caz de greață, se ține în gură, sub limbă, o bucățică de rădăcină de ghimbir. Senzația de greață și vomă va dispărea imediat. 

În China, este cunoscut ca antiastmatic de peste 3000 ani, folosindu-se suc de ghimbir și morcovi. Astmul se mai poate trata cu tinctură de ghimbir care eliberează plămânul de secreții.0.5-1.5 g de praf de rădăcină de ghimbir, luat de 3 ori pe zi, înainte de masă, înlătură durerile de cap de natură nevralgică și spastică, grețurile și voma (la femeile însărcinate), tratează bronșita și astmul bronșic, frigiditate, cataracta. 

Ghimbirul are și proprietăți afrodiziace, stimulative, tonifiante, acționând prin grupul de compuși numiți gingeroli, asupra sistemului nervos. Alte proprietăți ale ghimbirului: antitoxic, hipotensiv, antitusiv. 

Hrean - salate, mancaruri 

Hreanul (Armoracia rusticana), cunoscut și sub numele de usturoi, rădăcină-sălbatică, tormac, este o plantă legumicolă perenă, din familia Brassicaceae, cu tulpina subterană cilindrică, groasă, albă (folosită în alimentație drept condiment), cu frunzele mari și cu flori albe. Se presupune că hreanul este originar din sud-estul Europei și din vestul Asiei, însă în prezent este popular în toată lumea. Poate atinge până la 1,5 metri înălțime și este cultivat în special pentru rădăcina mare și albă, însă chiar și frunzele sale sunt comestibile. Hreanul pe lângă întrebuințarea în alimentație este și un bun medicament, fiind utilizat în tratamentul afecțiunilor renale, reumatismului, bronșitei, afecțiunilor dinților (parodontoză), bolilor de inimă, inflamațiilor articulare, sinuzitei, paraziților intestinali.

Hreanul are multe calități terapeutice, fiind utilizat și la stimularea poftei de mâncare, tratarea gastritei și echilibrarea tranzitului intestinal. Această plantă medicinală se recomandă a se consuma proaspăt, sau ca principal ingredient în prepararea anumitor produse naturale (exemplu: tinctura de hrean).

Ienibahar - dulciuri 

Ienibaharul este o plantă exotică (Myrthus pimenta) ce produce niște fructe asemănătoare boabelor de piper, de formă rotundă și culoare maro-negricioasă. Mai este cunoscut și sub numele de piper jamaican, kurundu, pimenta sau piper cu aromă de cuișoare. Ienibaharul, un arbore tot timpul verde, din familia Myrtaceae, este originar din Jamaica. Numele derivă din spaniolul pimenta, adică piper. Ienibaharul este folosit ca mirodenie în bucătărie, având un gust iute și aromat, o combinație între cuișoare, nucșoară și scorțișoară.
Este indicată folosirea boabelor întregi, ienibaharul pierzându-și foarte ușor aroma. Se foloseste la prepararea murăturilor, împreună cu hrean și piper. Ienibaharul este una dintre principalele mirodenii ale bucătăriei caraibiene și foarte utilizat în prepararea multor feluri de mâncare în bucătăria palestiniană. În bucătăria americană este utilizat mai ales pentru aromatizarea dulciurilor, dar este și unul dintre principalele ingrediente ale Cincinnati Chili. În bucătăria englezească se foloseste la pregătirea celebrelor „pancakes”. Este unul dintre ingredientele principale ale amestecului denumit „Creola”, ce mai conține piper negru, piper alb, piper verde și piper roșu. Ienibaharul este apreciat pentru funcţiile sale curative, îmbunătăţind digestia şi asigurând buna funcţionare a sistemului nervos.

Ienupar - dulciuri 

Ienupărul (Juniperus communis - L.) este un conifer care aparține genului Juniperus din familia Cupressaceae. Fructele uscate de ienupăr (boabe mari, negre, zbârcite) se utilizează în bucătărie drept condiment, în special în marinade, pentru vânat sau varză, și ca ingredient la fabricarea ginului. Ienupărul reprezinta o plantă medicinală ale cărei proprietăți terapeutice sunt utilizate în tratarea multor afecțiuni și boli: tratează și vindecă reumatismul, răceala, bronșita, bolile de piele, elimină piatra existenta la nivelul vezicii urinare. Fructele de ienupăr constituie și ele un remediu natural pentru anemie, lipsa poftei de mâncare, artrită, asigurând o funcționare optimă a organismului. Pulberea rezultată din mărunțirea fructelor de ienupăr este foarte eficientă în tratarea obezității, viermilor intestinali, oboselii, arteriosclerozei. Ceaiul preparat din fructe de ienupăr calmează tulburările digestive și balonările. Important de menționat este că fructele de ienupăr nu trebuie consumate de femeile însărcinate. Un alt remediu natural oferit de ienupăr îl reprezintă tinctura de ienupăr eficientă în vindecarea afecțiunilor urinale, gripei, bronșitei, colitei de fermentație. 

Ienupărul a fost mult timp considerat o plantă magică, eficientă împotriva spiritelor rele. Iubeşte compania cimbrului şi a rozmarinului.

Leustean - ciorbe, supe, legume, salate, omlete, sosuri albe 

Leușteanul (Levisticum officinale) este o plantă perenă comestibilă, folosită drept condiment în supe și în alte feluri de mâncare. Planta poate crește până la înălțimi de 2 metri și are flori galbene. Este o plantă mediteraneană, descoperită și folosită pentru prima dată ca aliment pe actualul teritoriu al Italiei. Principiile active pe care le conține au o puternică acțiune terapeutică asupra aparatului respirator, aparatului reno-urinar, sistemului endocrin și celui imunitar. Este un excelent remediu pentru prevenirea bolilor, atunci când este consumat sistematic ca aliment, putând deveni, la nevoie și atunci când este dozat corespunzător, și un remediu eficient într-o multitudine de boli cum ar fi indigestia, dispepsia, litiaza renală, anorexia, colicile intestinale. Uleiul obținut din leuștean scade tensiunea și stimulează diureza. Deși provine din regiunile mai calde, leușteanul s-a adaptat de minune în România. Nu este deloc o plantă pretențioasă, rezistă atât la căldură excesivă, cât și la îngheț. Este o plantă perenă, iar atunci când este cultivată în gradină, trăiește în medie 7-10 ani. Leușteanul crește pe soluri grele și reci, spre deosebire de rudele sale care le preferă pe cele nisipoase și calde. Frunzele de leuștean se pot recolta după nevoie, pe timpul verii, iar toamna se formează mănunchiuri care se usucă și se pot păstra astfel tot timpul iernii, în saci de pânză sau în borcane. O metodă alternativă de păstrare o reprezintă presarea puternică a frunzelor verzi în borcane, peste care se adauga multă sare de bucătărie.

Maghiran - legume, paste, sosuri 

Maghiranul (Origanum majorana, Lamiaceae) este o plantă ierboasă perenă sensibilă la frig cu arome dulci de pin și citrice. Mai este numit măghiran sau măgheran și Majorana hortensis. Măghiranul (Majorana hortensis) reprezintă o plantă medicinală considerată remediu natural în tratamentul balonărilor, durerilor reumatice, gastritei hipoacide, tulburărilor care intervin la menopauză, insomniilor, durerilor de cap, afecțiunilor renale, stărilor de nervozitate și menstruației însoțită de dureri. Maceratul de măghiran băut zilnic va îmbunătății starea pacientului, alungând oboseala fizică și psihică, stările anxioase, afecțiunile tractului urinar, palpitațiile și bronșita. 

Maghiranul are un miros foarte intens şi  gust  condimentat, uşor iute şi foarte aromat. Aroma maghiranului combină note de pin cu accente citrice, rezultând un gust proaspăt. 

Cunoscut în Evul Mediu mai mult ca o plantă medicinală (în multe regiuni încă este apreciat exclusiv pentru calităţile sale terapeutice), de unde şi renumele de incomparabilul, maghiranul era folosit pentru tratarea majorităţii afecţiunilor interne, de la probleme digestive la tuberculoză.Uleiurile sale esenţiale stimulează digestia iar aroma sa specială îl face potrivit pentru mâncăruri grase În bucătăriile în care este folosit, în cele germanice, orlandeze, ungurească, etc., maghiranul este regăsit în gulaşuri, mâncăruri cu mazăre sau fasole albă, supă de cartofi, reţete cu varză acră etc. 

Maghiranul se mai foloseşte pentru aromarea salatelor, mâncărurilor de legume, mâncărurilor cu brânză, perişoarelor sau cartofilor copţi. Maghiranul se foloseşte atât proaspăt cât şi uscat. În procesul de gătire se împrieteneşte bine, la gătit sau în marinate, cu cimbru, dafin şi ienupăr. Maghiranul se adaugă în mâncare în partea finală a procesului de preparare, cu puţin timp înainte de a fi gata mâncarea.

Marar - ciorbe, legume
Oregano - sosuri, legume, pizza
Piper - ciorbe, supe, legume, sosuri, salate
Rozmarin - ciuperci, salate
Scortisoara - dulciuri, lapte, pepene verde
Tarhon - ciorbe, salate, sosuri
Telina - ciorbe, supe, legume
Usturoi - ciorbe de orez, sosuri